Un alt început

Sfârșitul lumii vine pentru fiecare la timpul lui. Sfârșitul lumii mele e neprogramat. Poate va veni în zece, douăzeci, cinzeci sau o sută de ani. Poate chiar azi, dacă închid ochii și-mi iau mâinile de pe volan.

Dar sfârșitul lumii fiecăruia nu ne interesează. Dimpotrivă, ne petrecem o bună parte din viață de parcă am fi nemuritori. Ne pierdem timpul în felii, în zile, luni și ani. Amânăm. Așteptăm. Lăsăm pe mai târziu, de parcă acel târziu ne-ar fi garantat prin literă de lege. Sfârșitul nostru nu ne interesează decât cel mult episodic, un subiect nedorit și neinvitat în arena preocupărilor noastre.

De ce atunci această obsesie a sfârșitului lumii? De ce acest voyeurism cataclismic, această fascinație a finalității, reflectată din paginile Bibliei până în superproducțiile holywoodiene cu monștri, alieni, supernove, explozii solare, zombie sau viruși superletali? Anihilarea reciprocă printr-o iarnă nucleară, distrugerea stratului de ozon, inundații catastrofale datorate încălzirii globale – fiecare dintre ele un scenariu escatologic, și în consecință un captatio benevolentiae garantat pentru editorii de știri de pretutindeni. Asteroizi, gripă aviară, furtuni solare. “Fear sells”, spun americanii; frica se vinde, și nu există o frică mai mare decât cea a punctului final, indiferent cât de improbabil ar fi el.

Sau ne e așa de frică de uitare încât ideea că după noi se trage cortina este infinit mai preferabilă unui spectacol perpetuu în care nu putem fi nici măcar spectatori?