Orașul: alb pe alb, fuioare de fum risipindu-se alene în calmul dimineții. Ninge potolit, aproape invizibil, cu fulgi mărunți și aspri ca grăunțele de nisip. În largul Mării Nordului, curentul Golfului și-a luat vacanță și s-a retras spre Kalaallit Nunaat – Grønland, odată verde, azi giuvaer de gheață. De fapt, oceanului nu-i pasă cum se cheamă insula căreia îi încălzește acum țărmurile ca pe vremurile apuse ale lui Erik cel Roșu. De fapt, oceanului nu-i pasă câtuși de puțin.
Alb. Vecinii mei batavi, înfofoliți ca pentru expediție, își curăță trotuarele cu gesturi aproape vesele, de copii puși pe șotii. Zâmbesc și mă salută. La mulți ani. Beste Wensen. E frig în Olanda la minus patru grade. Îmi amintesc de alte ierni, cu troiene mai înalte decât ochii mei de copil, ierni cu Crivăț și ger și foc de lemne în sobă, și îi salut la rându-mi. Beste Wensen. Cele mai bune dorințe. Pentru noi toți.
E liniștit orașul, tăcut sub două palme de zăpadă, uimit pesemne de această iarnă neașteptată și străină, o imigrantă rusoaică trecută de prima tinerețe, cu un zâmbet șmecheresc și ochi albaștri-oțelii. Copii gălăgioși, cu zulufi blonzi își încearcă patinele pe canalele înghețate bocnă peste noapte, sub privirile îngăduitoare ale părinților. Doi oameni de zăpadă cu priviri agere și nas de morcov stau strajă intrării în parc. Este voie?
De rătăcit ne-am rătăcit cu toții în această nouă, neașteptată Narnie. Puțini dintre noi însă ne dorim să nu găsim drumul înapoi – sau cel puțin nu încă. Mai lasă-ne un pic afară, mamă, nu e întuneric încă și ne jucăm așa de frumos… Luminile orașului se aprind una câte una, umbre galbene plutind pe albastrul zăpezii înserate. Închid ochii și gust în vântul iernii miresmele zăpezii de-altădată.