Un alt început

For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

eotw Sfârșitul lumii vine pentru fiecare la timpul lui. Sfârșitul lumii mele e neprogramat. Poate va veni în zece, douăzeci, cinzeci sau o sută de ani. Poate chiar azi, dacă închid ochii și-mi iau mâinile de pe volan.

Dar sfârșitul lumii fiecăruia nu ne interesează. Dimpotrivă, ne petrecem o bună parte din viață de parcă am fi nemuritori. Ne pierdem timpul în felii, în zile, luni și ani. Amânăm. Așteptăm. Lăsăm pe mai târziu, de parcă acel târziu ne-ar fi garantat prin literă de lege. Sfârșitul nostru nu ne interesează decât cel mult episodic, un subiect nedorit și neinvitat în arena preocupărilor noastre.

De ce atunci această obsesie a sfârșitului lumii? De ce acest voyeurism cataclismic, această fascinație a finalității, reflectată din paginile Bibliei până în superproducțiile holywoodiene cu monștri, alieni, supernove, explozii solare, zombie sau viruși superletali? Anihilarea reciprocă printr-o iarnă nucleară, distrugerea stratului de ozon, inundații catastrofale datorate încălzirii globale – fiecare dintre ele un scenariu escatologic, și în consecință un captatio benevolentiae garantat pentru editorii de știri de pretutindeni. Asteroizi, gripă aviară, furtuni solare. “Fear sells”, spun americanii; frica se vinde, și nu există o frică mai mare decât cea a punctului final, indiferent cât de improbabil ar fi el.

Sau ne e așa de frică de uitare încât ideea că după noi se trage cortina este infinit mai preferabilă unui spectacol perpetuu în care nu putem fi nici măcar spectatori?